Un nou salut, sub cer de provincie

Buna ziua, doamnelor si domnilor.Nu se vrea a fi un discurs, prelegere, anunt, expunere de idei pretentioasa.Lumile noastre se intalnesc, chiar daca nu doriti, sub un cer de provincie.Tonul nu e emfatic, doar pentru ca asa ati dori sa sune.

Neconventionale iti sunt legile firii, duduie.Cine ti-a spus ca ai voie sa te exprimi aici, intr-un mod asa de stangaci si frust?

CANT E FIECARE CUVANT, GAND ADEVARAT ESTE CANTUL SAU.INTELEPCIUNE SI SIMTIRE E ROSTIREA.

Durerea nu stie a rationa foarte bine, si firile slabe aleg sa isi exprime durerea in scris.Cordul inimii, intins nu poate sa exprime, in cuvinte, pe cat de tare bate inima.

Ei, ti-am taiat aripile in zbor. Zboara,acum, daca mai poti. Duduie, fie ca spiritul sa iti adoarma in cutiuta de beton in care locuiesti. Pe strada aceea unde copii alearga in fiecare zi fericiti, nestiind in ce lume vor creste.Nu, nu e mentalitate ceausista, domnule, singurul care mi-ai scris(era, oricum, un articol scris cu multi ani in urma).

Doamnelor si domnilor, nu va sfideaza nimeni, puterea opiniilor unora care si-au propus sa macelareasca un suflet m-a adus in starea aceasta. Am apelat la cuvinte ca sa pot primi un raspuns, tot in cuvinte.Nu aveti dreptul sa coborati o fiinta la un nivel al existentei care sa va multumeasca orgoliile. Respiram acelasi aer romanesc, traim sub acelasi cer si multi dintre noi, de-o viata, cu o lacrima in ochi, scriem sa stingem durerea din suflet. Nu acestea sunt adevaratele probleme ale societatii de azi, nu acestea ne sunt durerile.Nu toti, dar o mare parte din cei care scriu in acest spatiu virtual nu se vor a fi mai mult decat sunt in viata reala, ci incearca sa comunice atunci cand unele cai ale comunicarii se inchid in viata reala, si nu din vina lor. Incearca sa defineasca, prin ochii lor, lumea in care traiesc. Ca si voi, cei alesi sa ne comunice, noua, ce ne asteapta maine. Ascultam pentru ca avem nevoie de informatie, pentru ca suntem dependenti de sunet ca de aerul pe care il respiram, de gand si de sentimentul datoriei de a ne simti utili, cumva, cand unii vor sa ne condamne la nepasare. Nu suntem niste gaze lipite de ecran. Ne bucuram de frumusetea peisajului pastel al toamnei de afara, nu uitam sa adresam un gand cald celor care ne dau binete si chiar daca cultul prieteniei e doar o metafora pentru unii, credem, desi am pierdut numarul prieteniilor pierdute. Prietenia e un cuvant mare si stiu sa il rostesc exact atunci cand e cazul, nu e un delict acela de a purta prietenie o viata oamenilor care ti-au modelat sufletul.

Daca unii isi fac timp sa rada de un om care a ajuns la un prag al disperarii peste care nu poate pasi usor si care a impartasit durerile voastre, ca multi alti romani sensibili, si despre care scrie si azi, fara sa stie, inseamna ca au uitat care sunt adevaratele probleme pentru care trebuie gasite solutii. Despre care as putea scrie aici, in fiecare zi, daca nu as sti ca fiecare fapt real, povestit aici ar restrictiona oricum dreptul meu la o viata normala.Stiu in ce lume traiesc, nu pot sa nu aud fiecare cuvant, sa vad fiecare lacrima, sa ma bucur de fiecare zambet. Stiu sa citesc, ca si voi, semnele pozitive care ne aduc tuturor speranta in gand ca societatea de maine va aduce fiecaruia o sansa la o viata luminoasa.Ma bucur, ca si voi, de schimbarile ultimilor ani chiar daca nu duc o viata fara griji materiale.

"Lasa, ca oricum o sa ajunga o leguma,pana la urma", afirma un stimabil domn, in fata a carui limpezime in gandire si acuratete in exprimare ma inclin dar, domnule, nu intelegi."Si ce daca esti mic , de ce te doare?".Puterea opiniilor voastre, obiectiv-macelariti suflete.Nu pustii, in nici un caz pustii.

Daca unii dintre voi va faceti timp sa radeti de o persoana care a ajuns la un prag al disperarii peste care nu poate pasi usor, nu inseamna neaparat ca ati uitat de adevaratele probleme.Dar care sunt adevaratele probleme ale societatii de azi?Respiram toti acelasi aer romanesc si multi dintre noi scriem, cu lacrimi in ochi, despre tristeti fara sfarsit. Scriem ca sa nu uitam cat de mult inseamna oamenii pentru noi, si acestea sunt cuvintele noastre.
De ce nu intelegeti ca sunt oameni care se simt asfixiati in spatiul in care le-a fost dat sa traiasca, ca nu pot sa acceada la un nivel spiritual pentru care s-au pregatit, da, intr-o biblioteca, nu indeajuns ca sa aiba pretentia ca sunt intelectuali dar suficient pentru a fi tratati ca oameni, nu ca animale.

Magia muzicii de pian nu poate fi comparata decat cu poezia, indeosebi cea clasica.Si pentru ca nu toti ne-am permis sa luam lectii de pian si putinii sunt cei alesi, daruiti cu har, scriem, cautand ceea ce nu vom cunoaste niciodata.E o naivitate pe care mi-o asum, in nici un caz nu ar trebui blamata.

Avem probleme cu provincialii exaltati.Toti nu sunt decat niste anonimi care isi dau importanta.Ce sens are sa scrii despre cele mai frumoase melodii care ti-au incantat auzul si care te-au ajutat sa iti definesti personalitatea?Tocmai pentru ca esti un provincial, pentru ca nu stii daca ii vei intalni vreodata, ca ii astepti in orasul tau de un deceniu, pentru ca ii vezi la televizor de doua ori in an, pentru ca le-ai ascultat albumele, pentru ca, da, iubesti muzica si arta vizuala. Pentru ca ti-au imbogatit existenta cu biografiile lor muzical-sentimentale.Nu e nici pic de emfaza in tonul cu care as putea rosti frazele acestea, care nu se vor a fi cu pretiozitate intelectualista. E un mod de a trai, dincolo de canoanele care ni se impun, zilnic.Sunt lacrimi adevarate, bucurii reale, emotii de om sensibil si atent.Nu sunt proprietatea nimanui."Mi-e sufletul de granit, ca societatea insasi".Un adevar exprimat de un om exceptional, un psiholog caruia ii multumesc sincer. Nu m-a invatat nimeni sa urasc.Si nu poate fi, in nici un caz, un deziderat.

Bineinteles ca farmecul diminetilor cu fuga dupa ziare proaspat iesite de sub tipar, cu file cu titrari bine gandite, retrezind a nu stiu cata oara nostalgia unor vremuri trecute- cu altfel de dimineti, in care toata lumea vorbea cu toata lumea, pe un ton strident, in strada despre ce se mai petrece -e unic si bineinteles ca ne uimeste inca puterea inepuizabila a celor care slujesc adevarul si mereu alte misiuni nobile.Bineinteles ca noi traim in lumi mai mici, nu neactuale, cu evenimente, fapte si gesturi memorabile care nu ajung in atentia opiniei publice, asa cum ne-am dori dar de care stim sa ne bucuram si care poate ar schimba perceptia creata de acel gen de stiri care provoaca stupoare si mila.E de la sine inteles ca multi dintre noi si-ar dori sa vada altfel de stiri, care se transmit la statiile locale pentru ca am ajuns sa avem notiuni de psihologie criminalista fara sa ne dorim neaparat.Sunt convinsa ca acest gest de a citi ziarul, daca ar fi devenit parte dintr-o conduita specifica, as fi mai desteapta astazi si as fi realizat la timp ca doua regiuni geografice nu sunt doua lumi care nu se intalnesc niciodata.
Bineinteles ca nu putem zugravi realitatea poetizand despre peisaje(era sa scriu peisagii) vazute la fereastra si care nu ne mai spun nimic de mult.Spatiul romanesc nu se imparte in provincial, cu realitati cu accent de atemporal, si cele in care intr-adevar ritmul faptelor si schimbarilor e mult mai alert si insesizabil noua, daca nu suntem atenti. Efortul exercitiului imaginativ e important atunci cand memoria iti trimite flashback-uri chinuitoare si gandul alearga, cautand raspunsuri.Si acest vals nesfarsit si aparent inutil nu poate fi ca un pose, cu oglinda in fata si gesturi-reflex de femeie care nu arata suficient de estetic, e un mod de a pasi in alta lume, cu chipuri dragi in fata(e un fel de bine-ai-venit, la inceput si de ramas bun fara fotografii), cu un multumesc printre cuvinte care staruie de mult timp in constiinta, cu tresariri care revoca alte tresariri, aceleasi, pentru clipe care s-au asternut in memorie precum versurile recitate de oameni cu har.Si nu poate fi un pose atat timp cat contrastele sunt stridente si evident, ne deranjeaza si spunem aici, cu glas mic, asa mici cum suntem ca asa nu se poate.Evident ca sutele de lacrimi care s-au adunat in fiinta ta se revolta cand lumea rade si sare, cand pe un picior, cand pe un altul, printre vesti care ne pietrifica si ne fac absenti si inactuali, chiar daca viata ne trimite, inainte, pe acelasi drum strabatut ieri, cu o tristete in plus, mult mai grea si mai greu de suportat decat altele. Evident ca limbajul meu cu limite care nu imi permit sa exprim asa cum vreau gradele de comparatie in arta(si despre spectacolul lumii,in general) ma condamna la auzul unor sentinte irevocabile, se pare.Evident ca mi se pare inadmisibil ca cineva se intreaba daca se poate rade intr-o astfel de situatie.Si exercitiul acesta de a incerca sa vedem dincolo de cuvinte nu e totuna cu a rastalmaci sensul lor cum dorim.